"Părerea mea"

 

Am fost, cu siguranță, și eu în povestea asta. Vine așa, în mod natural, să-ți dai cu părerea despre ceva. Tendința de verbalizare este precedată de un instinct de poziționare, prin care alegi să susții sau să te delimitezi de o anumită situație, grup etc. Sunt un consumator de social media și mă fascinează cât de ușor poți pune astăzi oamenii în categorii. Spiritul meu critic m-a făcut să chestionez multe din propriile mele trăiri, începând cu un anumit moment dat. De ce simt asta? De ce simt nevoia să o și spun?

Am fost dotat cu o capacitate de auto-detașare care m-a salvat de multe ori, putând astfel să mă observ din exterior, ca și cum aș fi altă persoană. Nu știu dacă, din punct de vedere clinic, niște psihologi nu mi-ar pune deja un diagnostic, dar asta e treaba lor. Mie, chestia asta îmi folosește. Și da, au fost situații în care am fost convins că gândesc într-un anume fel (și că așa este corect), pentru ca mai târziu să accept că există și un alt tipar de gândire, total opus, dar cu care, totuși, mă simt confortabil. Și cred că totul ține de evoluția mea, a noastră.

Mai întâi, s-a născut în mine dorința aprigă de a comenta. Orice, oricând, despre orice. Mi s-a părut că îmi stă bine făcând asta și chiar am găsit oameni în jurul meu care îmi spuneau: „Mă, tu vorbești foarte frumos, trebuie să te faci politician.” Și am început să cred că „vorbesc frumos”. Odată cu treaba asta s-a fixat și un anume sentiment al „adevărului”, care nu are nicio legătură cu realitatea, cum spune Yuval Harari în NEXUS. Adevărul subiectiv a devenit căutător de validare a opiniei, înțelegând prin asta că, în subconștient, căutam să strâng adepți pentru teoriile mele, adevărul meu.

Mi-a luat ceva timp și am consumat ceva relații până când acest „adevăr” s-a schimbat. Am ajuns astăzi să pot să neg orice adevăr subiectiv cu care sunt forțat sau iau o opinie. Abia aici am ajuns la partea interesantă: DE CE trebuie să iau o opinie? Ce-ar fi dacă aș lăsa lucrurile așa, pur și simplu, să curgă, fiind absolut impasibil la toate „adevărurile” care mi se flutură prin față? Dar este foarte greu, fiind totuși un animal social.

Primul instinct a fost să neg, să mă disociez, să lupt împotriva „celorlalți” (cel puțin în a le schimba opinia). La alte clase, treaba asta merge până la dorința de suprimare fizică a celor cu care nu rezonezi, dar mă rog, asta ține de educația fiecăruia. Amintiți-vă doar episodul recent cu suveraniștii și adepții lui Călin Georgescu, care ne-ar fi vrut morți, sclavi, sau oricum, foarte rău, doar pentru că nu „înțelegeam” adevărul lor. Uff, bine că am scăpat. 🙂

Ceea ce m-a intrigat a fost uneori nu părerea unora, ci absența oricărei emisii din partea unor persoane de la care aveam această așteptare. I-am condamnat pentru „tăcere”, fiind convins că, uneori, este foarte important să iei atitudine, să „zici” ceva, mai ales când ceilalți au deja o părere. Cel puțin în plan social, am trăit după dogma: „Somnul rațiunii naște monștri.” Și da, încă sunt convins de asta. Dar scopul acestui articol nu este să mă declar vinovat de abandon ideologic, ci să aduc o nouă perspectivă asupra modului în care se emit păreri — și mai ales… de ce?

De multe ori, opiniile exprimate public apar din frustrări (da, recunosc, am trecut pe acolo) sau din dorința de a obține validarea celorlalți (din nou vinovat). Mai nou, au apărut influencerii care își exprimă opiniile pentru a influența, având și câștiguri din chestia asta, dar cei mai mulți o fac doar pentru că... pot. E la modă.

Dacă luăm orice subiect – de la Călin Georgescu, David Popovici, Iliescu, Simona Halep, CFR, Dinamo, fericire, urșii de pe Transfăgărășan, Babasha la Coldplay, Beach, Please sau orice altceva – nu cred că există un singur subiect pentru care să existe unanimitate de opinie sau de atitudine.

Am făcut experimente proprii. Am postat în social media evenimente din viața mea, fericite sau mai puțin fericite, prostii, chestii care mă făceau ridicol și da, fără discuție, am constatat apetitul publicului pentru sordid, pentru rău, pentru distopic. Rezultatul, astăzi, este acela că nu mai iau deciziile visceral. Mi-a venit să scriu, să fac ceva, să strig? NU! Astăzi fac lucrul ăsta cu un scop precis, cu un efort calibrat și ca o alegere. Și asta este cel mai important lucru.

La fel de important pentru mine este să pot să nu fiu de acord cu opiniile altora sau, mai ales, cu emoțiile de grup sau cu tendințele de nivelare socială. Una dintre cele mai puternice controverse personale este fluieratul mulțimii la concertul Coldplay. Acolo chiar am recunoscut că aș fi fluierat. Și asta m-a făcut să par, în ochii multora, un grobian. Dar acel moment m-a făcut să mă gândesc la altceva: la momentul în care chiar trebuie să iei o poziție. Și alegerea conștientă a fost la pericolul suveranist prin care tocmai am trecut.

Cunosc foarte mulți oameni de ambele baricade care nu s-au exprimat în niciun fel. Au urmărit tacit evenimentele și puteai doar ghici în ce tabără se află. Bine, unii m-au păcălit prea multă vreme, dar cu această ocazie s-a cristalizat foarte bine o idee: VREAU să iau decizia de a mă poziționa ferm în favoarea unei opinii. De ce? Pentru că vreau să fiu în aceeași categorie cu oamenii care gândesc la fel ca mine. Și m-am simțit foarte bine comentând evenimentele cu oameni care clar aveau aceeași opinie. Ne-am „adunat” în aceeași categorie.

Bine, asta nu înseamnă că no matter what rezonăm la fel pe toate planurile, pe toate subiectele. S-ar putea ca mulți dintre cei cu care rezonez pe partea de alegeri politice să fie în tabăra opusă când vine vorba de manele la Coldplay sau ursoaica de pe Transfăgărășan. This is life! Oricum, am propriile mele păreri, dar acum există clar un motiv pentru care pot alege să iau o poziție sau pot alege să fiu indiferent, atâta vreme cât nu mă afectează direct. Beach, Please!

Da, iau o poziție, dar una foarte articulată pe sistemul meu de valori. Și nu, nu are legătură cu faptul că niște analfabeți s-au pișat și au luat morții mulțimii în delir, ci cu faptul că există „părerologii” care încearcă să convingă că e „natural” să fie așa, că nu trebuie să ne deranjeze.

Am văzut chiar articole scrise de părinți care s-au autoconvins că, deși au fost acolo, „nu a fost chiar așa de rău” și că există un anume nivel de înălțare spirituală, un „vibe” pe care tinerii participanți îl simt. Instinctual și onest? Da. Dacă asta mă face grobian, primitiv, sigur le-aș fi rupt dinții celor care m-ar fi înjurat de pe scenă. Doar că... pentru a se întâmpla asta, ar fi trebuit să ALEG să particip. Ceea ce nu se va întâmpla niciodată. Pentru niciun motiv, social, politically correct sau de altă natură.

Că există oameni care se pot obișnui cu ideea că „asta e act artistic” – e problema lor. Pentru mine, e mai simplu: aleg. Și cea mai bună lecție am luat-o de la fiică-mea, pe care, la concertul Coldplay, am încercat să o trag în tabăra mea și mi-a retezat-o scurt, spunându-mi: „Ce-mi pasă mie de Babasha?”

Deci, ea a trecut fără probleme peste moment, în timp ce eu aș fi huiduit (din fericire, nu am fost acolo). Știu sigur că nu ar merge la un concert de trap, după ce, la balul bobocilor, un artist pe nume IAN a intrat pe scenă țipând: „Să mă piș pe voi, zdrențelor, să vă trag la muieee...” și toată sala a urlat în delir, în timp ce eu, cu limita cea mai de jos atinsă, o căutam pe fiică-mea (pe care o și condamnasem deja doar pentru că era acolo). Am găsit-o repede și am plecat. Am făcut-o să plângă până acasă, exprimându-mi frustrarea, ca și cum… ea ar fi ales asta, când de fapt ea alesese doar participarea la balul bobocilor și nu ar fi mers niciodată la un concert IAN.

Așadar, a intrat într-o categorie influențată doar de alegerile celorlalți (nevoia de apartenență la grup). Well, am trecut peste. Mi-a părut rău că am țipat la ea și am făcut-o să plângă, dar după aceea am învățat să-i acord mai multă încredere. Și da, i-am dat toată încrederea mea. Nu face mereu aceleași alegeri ca mine, însă e dreptul ei să și le facă. Și am început să privesc la fel și în ceea ce îi privește pe ceilalți.

Dacă există oameni care cred că e frumos la Beach, Please!, nu mă afectează deloc ce se întâmplă acolo și nu simt nevoia să comentez. Dacă aleg să merg la Coldplay și artistul decide el să-mi schimbe cu forța categoria din care am ales să fac parte, își asumă riscul de a fi huiduit. Sau de a-i arunca toate albumele pe geam (la figurat, că n-am). Există alegeri și există consecințe.

Faptul că îmi pot păstra alegerile mă face foarte puternic, chiar dacă, fiind într-o mulțime, aș deveni cel mai nepopular alegând diferit. Voi face întotdeauna asta! Cu cât mai subtil reușesc să exprim categoria din care fac parte (pentru a mă asocia cu oameni la fel ca mine), cu atât mai puțin important e ce cred „ceilalți”.

Îmi păstrez părerea mea bună despre alegerile mele și, mai ales, libertatea de a avea o opinie — pe care să o exprim sau nu. Parerea mea? nu contează decât pentru cei din tribul meu. Fii binevenit!